Shutterstock Lisa KolbasaDuminică seara handbalul masculin românesc a mai scris o pagină neagră în istoria sportului național. Una din disciplinele sportive emblematice ale sportului românesc a dezamăgit încă o dată.

Contraperformanțele sportive nasc îngrijorări și totodată ridică o lungă listă de întrebări.

Cât de jos putem coborî în ierarhiile sportive europene și internaționale?

Unde e rădăcina răului?

Cine se face vinovat?

Ce se întâmplă cu sportul românesc?

Sunt întrebări de la care unii așteaptă răspuns de la Ministrul Tineretului și Sportului, domnul Eduard Novak, răspuns pe care probabil opinia publică dar și lumea sportului românesc nu-l vor primi odată cu finalizarea traducerii din limba maghiară în limba română a Strategiei Naționale pentru Sport din republica prietenă și vecină.

Cum însă timpul nu mai are răbdare cu noi (peste câteva zile intrăm într-un vârtej de evenimente sportive cu mare impact (ex. calificările la handbal fiminin pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, calificările pentru Campionatul Mondial de fotbal din 2022 Qatar, turneul final al Campionatului European de Fotbal U21 și nu în ultimul rând peste câteva luni, posibil, cea mai mare competiție sportivă a planetei, Jocurile Olimpice), vom încerca să deslușim pentru oamenii de sport, dar și pentru iubitorii de sport din România ce se ascunde în realitate în spatele lipsei de performanță din sportul românesc.

Dacă-i întrebi pe cei care conduc federațiile sportive, COSR, conducatori de cluburi sportive, la unison îți vor răspunde ”nu sunt bani în sportul românesc!”. Recentul gest al domnului Ion Țiriac de a se retrage de la conducerea Federației Române de Tenis, iritat de faptul că nu a beneficiat de finanțare de la bugetul public pentru disciplina sport pentru care-și asumase rolul de manager național, vine să întărească această teză.

De aceea, încercăm prin analiza de mai jos să arătăm o parte din rădăcinile răului care a cuprins fenomenul sportiv din România în ansamblul său.

  1. I.Mitul banilor puțini pe care statul îi investește în sport.  

Indiferent dacă sunt mulți sau puțini bani alocarea acestora ar trebui să se facă având la bază coordonatele stabilite de o politică publică. Nu avem rezultate pentru că nu urmărim ținte în procesul de alocare a resurselor. În lipsa unor obiective asumate și a unei politici concertate eficiența utilizării resurselor are întotdeauna de suferit.

În fapt dacă ne uităm la structura finanțării sportului românesc observăm că abordarea este una arhaică, mai degrabă de a menține în viață structuri existente dintotdeauna. Funcționăm în finanțarea sportului pe un mecanism existent din timpul comunismului, în special dacă ne uităm la finanțarea asigurată prin bugetul de stat. Ministerul Educației finanțează activitatea cluburilor sportive școlare, Ministerul Transporturilor are propriul club sportiv, la fel MAPN și MAI. MTS are la dispoziție pentru o politică publică în Sport resurse mai reduse decât cele de care dispun pentru sport cele 2 instituții de forță, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne.

Această fărâmițare în finanțarea Sportului nu face decât să submineze evolutia sustenabila a activitatii sportive. Ca sa se poata genera rezultate pe termen lung sportul are nevoie de stabilitate in finantare si de autonomie in decizii. Durabilitatea finanțării structurilor sportive poate constitui un motiv de îngrijorare și ar trebui să fie consolidată solidaritatea financiară între sportul profesional și cel de masă.

Modelul public de finanțare în sport ar trebui să reprezinte un etalon pentru finanțarea privată care ar trebui să completeze resursele alocate public. Ori în acest moment finanțarea publică are foarte multe din caracteristicile unei finanțări private și nu ne referim aici la eficiența în utilizarea resuselor ci la obiectivele urmărite atunci când se ia decizia investirii unor resurse în sport.

citeste mai departe...


Sursa: Departamentul de Presa BNS